Printesa cu rochie curcubeu sau Lumea in doze mici


Nepotul meu de patru ani a colorat intr-o zi la gradinita, pe o fisa, rochia unei printese cu toate culorile, a vrut sa faca o rochie curcubeu. Colegii au ras de el – “desigur” rochia printesei ar fi “trebuit” colorata intr-o singura culoare.

Fiind psiholog scolar, asist de multe ori la “indemnurile” si solicitarile invatatoarei ca, dupa ce copilul a desenat cerul cu ce culoare a simtit el, sa-i schimbe culoarea in albastru, iarba pe care o facuse rosu cu albastru, i se cere s-o faca cu verde; dupa ce pictase desenul cu ce culori simtise el, i se spune ca nu a luat sarcina in serios; copilul reface desenul, abatut, nedumerit si neinteles pe interior si convins ca nu se pricepe la desen.

M-am intrebat de unde vin nesiguranta si panica, aproape, a adultului pus in fata libertatii copilului, nevoia lui de a impune realitatea asa cum o “vede” el privirii copilului, siguranta pe sine ca “face bine” atunci cand impune o realitate, o singura realitate – cea exterioara  si o refuza pe cea personala, a emotiilor.

Winnicott – pediatru si psihanalist englez – in “Copilul, familia si lumea exterioara” (o serie de convorbiri difuzate la BBC si cuprinse sub forma unei carti) vorbeste despre lumea transmisa copilului “in doze mici”. La trei, patru, cinci sau sase ani, lumea copilului se compune simultan din interior si exterior, din lumea lui imaginara si din realitatea exterioara. “Real” este in egala masura atat ceea ce este in exterior, cat si ceea ce este si se simte in interior. In cazul unor parinti care isi fac treaba de parinti cum pot ei mai bine si lasa cresterea copilului sa isi urmeze cursul firesc, oferindu-i protectie, iubire si libertate de exprimare, copilul, in jurul varstei de sase ani, va incepe el singur sa-si manifeste interesul pentru realitatea adulta.

Majoritatea adultilor pe care i-am vazut, fie ei parinti, matusi, unchi, invatatori sau invatatoare, accepta cu usurinta si ca pe un firesc sa se joace cu copilul “de-a avionul” sau “de-a pasarile”. Apare insa o reactie de panica si dorinta de impunere a realitatii, de fiecare data insa cand copilul coloreaza lumea in alte culori decat cele din realitatea obiectiva. Daca intr-un caz copilul stie ca nu este cu adevarat avion sau pasare, de ce in celalalt nu ar stii ca cerul este albastru iar iarba este verde?

Pe scurt, o vreme, copilul traieste in lumea imaginara si lumea exterioara cat se poate de real si firesc. Se trezeste din cosmaruri si se asteapta sa vada “de-adevaratelea” monstrii care i-au aparut in vis. Inca o data, daca parintii ofera copilului “lumea in doze mici”, neimpunandu-i realitatea lor si nerefuzandu-i realitatea lui imaginara, copilul la un moment dat isi va manifesta curiozitatea si intentia firesc si in mod spontan spre realitatea adulta. Odata ce a avut parte de o realitatea subiectiva care ii era necesara dezvoltarii, copilul se poate desprinde de ea si face trecerea spre o alta realitate. Ajuns adult, un astfel de copil, va avea parte (ca majoritatea dintre noi de altfel) atat de lumea interioara (personala, a propriilor emotii si a propriului mod de a vedea si de a simti lumea), cat si de lumea exterioara (obiectiva), care ne este atat de necesara pentru a fi conectati la realitate si la ceilalti.

Scenariul mai putin fericit – un copil caruia ii este refuzat dreptul la lumea interioara (care poate insemna cerul rosu si iarba albastra), va evolua spre un adult mult prea prins in propria lume interioara si deconectat de la realitatea obiectiva si sociala – ca un fel de nevoie disperata de a se hrani din ceea ce i-a fost refuzat, sau un adult care-si refuza/neaga lumea subiectiva, personala, cea a emotiilor si se bazeaza numai pe fapte, numai pe ceea ce se vede. Despre aceste doua tipuri de oameni, Winnicott spune: “Pentru acest om nefericit (caruia copil fiind i-a fost refuzat dreptul la lumea interioara), lumea este in exterior si toti vedem acelasi lucru, sau totul este la nivelul imaginatiei, adica personal.”

Fie ca sunteti parinti, invatatori, matusi sau unchi va invit sa stati langa un copil care deseneaza, care sa speram ca inca nu a fost inregimentat in realitatea adulta. Nu este nevoie sa aduceti niciun fel de laude sau aprecieri pe marginea desenului lui. Doar stati si priviti-l si fiti prezenti in timp ce deseneaza. Adaugati mici observatii care sa lase deschisa discutia pentru copil de tipul: “Vad ca ai facut coada pisicii in culorile curcubeului…” Sunt sigura ca veti fi uimiti de ceea ce va urma. Si poate, intr-un fel, veti da si voi drumul si voie copilului din voi sa simta ceea ce nu si-a mai permis de mult sa simta si sa fie liber.

Patricia

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s